realizare site web

Articole

Taxa pentru emisii poluante 2013 – incompatibilă cu art. 110 TFUE

1. Taxele percepute cu ocazia primei înmatriculări de către Statul Român par să aibă, în timp, aceeaşi soartă: mai devreme sau mai târziu, se constată incompatibilitatea lor cu art. 110 TFUE (fostul art. 90 TCE). În logica lucrurilor, asemenea soluţii sunt previzibile, din moment ce taxele de acest tip, indiferent de variantă, au fost concepute să repare “gaura” lăsată în bugetul de stat de abolirea taxelor vamale, după aderarea la Uniunea Europeană.

2. Realizând o analiză a legalității taxei pentru emisii poluante, reglementate de Legea nr. 9/2012, respectiv a variantei acestei legi aplicabile în perioada 1 ianuarie-14 martie 2013, prin raportare la o serie de hotărâri pronunțate de Curtea de Justiție a Uniunii Europene, vom constata incompatibilitatea reglementării naţionale cu art. 110 TFUE.

3. Așa cum a menționat Curtea în repetate rânduri, art. 110 TFUE trebuie interpretat în sensul că se opune ca un stat membru să instituie o taxă pe poluare aplicată autovehiculelor cu ocazia primei lor înmatriculări în acest stat membru, dacă regimul acestei măsuri fiscale este astfel stabilit încât descurajează punerea în circulație, în statul membru menționat, a unor vehicule de ocazie cumpărate în alte state membre, fără însă a descuraja cumpărarea unor vehicule de ocazie având aceeași vechime și aceeași uzură de pe piața națională.

4. Cu începere de la 13 ianuarie 2012, aparent din dorinţa de a pune în acord reglementarea naţională cu dreptul european, ca urmare a hotărârilor Curţii de Justiţie a Uniunii Europene în afacerile Ioan Tatu (C-402/09, hotărârea din 7 aprilie 2011) şi Iulian Nisipeanu (C-263/10, hotărârea din 7 iulie 2011), legiuitorul român a abrogat în întregime O.U.G. nr. 50/2008, vechea reglementare fiind înlocuită la data de 13 ianuarie 2012 cu Legea nr. 9/2012. Cu toate acestea, noul act normativ a fost construit pe aceleaşi principii cu O.U.G. nr. 50/2008, taxa fiind determinată în esenţă prin raportare la criterii precum ar fi capacitatea cilindrică, vechimea autoturismului şi valoarea emisiilor de CO2.

5. În forma iniţială a Legii nr. 9/2012, aplicabilă în perioada 13-30 ianuarie 2012, taxa pentru emisiile poluante a fost percepută şi pentru “primul transfer al dreptului de proprietate asupra autovehiculului rulat, realizat după intrarea în vigoare a prezentei legi” [art. 2 lit. i) din Legea nr. 9/2012]. Potrivit explicaţiei oferite de art. 4 alin. (2) din Legea nr. 9/2012, “Obligaţia de plată a taxei intervine şi cu ocazia primei transcrieri a dreptului de proprietate, în România, asupra unui autovehicul rulat şi pentru care nu a fost achitată taxa specială pentru autoturisme şi autovehicule, conform Legii nr. 571/2003, cu modificările şi completările ulterioare, sau taxa pe poluare pentru autovehicule şi care nu face parte din categoria autovehiculelor exceptate sau scutite de la plata acestor taxe, potrivit reglementărilor legale în vigoare la momentul înmatriculării”. În esenţă, taxa era astfel aplicabilă şi autoturismelor de ocazie înmatriculate în România anterior datei de 1 ianuarie 2007.

6. Prin O.U.G. nr. 1/2012, intrată în vigoare la 31 ianuarie 2012, s-au prevăzut însă următoarele măsuri:
– Dispoziţiile art. 2 lit. i) şi art. 4 alin. (2) din Legea nr. 9/2012 au fost suspendate de la aplicare până la data de 31 ianuarie 2012, cu consecinţa că taxa pentru emisiile poluante nu s-a achitat cu ocazia transcrierii dreptului de proprietate asupra autoturismelor de ocazie înmatriculate anterior datei de 1 ianuarie 2007;
– Contribuabilii care au achitat taxa pentru emisiile poluante provenite de la autovehicule ca urmare a primei transcrieri a dreptului de proprietate, în conformitate cu prevederile art. 4 alin. (2) din Legea nr. 9/2012, în perioada cuprinsă între data intrării în vigoare a acestei legi (13.01.2012) şi data intrării în vigoare a Ordonanţei de urgenţă nr. 1/2012 (31 ianuarie 2012), aveau posibilitatea de a solicita restituirea acesteia.

7. La data de 31 ianuarie 2012, a încetat perioada de suspendare stabilită de către O.U.G. nr. 1/2012, iar începând din data de 1 ianuarie 2013, s-a revenit la aplicarea primei variante a Legii nr. 9/2012.

8. Prin ordonanţa din 3 februarie 2014, Curtea de Justiție a Uniunii Europene s-a pronunțat în afacerile reunite C-97/13 (Silvia Georgiana Câmpean c. Administraţia Finanţelor Publice Mediaş, Administraţia Fondului pentru Mediu) şi C-214/13 (Administraţia Finanţelor Publice Alexandria vs. George Ciocoiu), în sensul că varianta taxei pentru emisii poluante aplicabile în perioada 13-31 ianuarie 2012 este incompatibilă cu art. 110 TFUE. În esenţă, instanţa europeană a reţinut că nu există nicio diferenţă între taxa pentru emisii poluante şi vechea taxă de poluare, reglementată prin O.U.G. nr. 50/2008.

9. În ceea ce ne priveşte, apreciem că aceeaşi soluţie poate fi adoptată şi în ceea ce priveşte varianta taxei pentru emisii poluante aplicabile în România, în temeiul Legii nr. 9/2012, în perioada 1 ianuarie-14 martie 2013.

10. În acest sens, pentru început, ne vom opri atenția asupra hotărârii pronunțate în afacerea C-426/07, Krawczyński, la data de 17 iulie 2008. Astfel, Curtea a reținut faptul că prin decizia din 7 noiembrie 2005, Naczelnik Urzędu Celnego w Białymstoku (șeful biroului vamal din Białystok) a stabilit la 11.066 PLN suma datorată de domnul Krawczyński pentru vânzarea în Polonia a cinci autovehicule, înainte de prima lor înmatriculare pe teritoriul polonez, cu titlu de accize pe care acest contribuabil avea obligația să le declare și să le plătească, ceea ce nu a făcut. Împotriva acestei decizii, Domnul Krawczyński a introdus o acțiune prin intermediul căreia a solicitat ca accizele datorate să fie stabilite la o sumă totală de 4.599 PLN. Solicitarea acestuia era întemeiată pe prevederile art. 79 din Legea din 2004, conform căruia i se oferea dreptul de a deduce din cuantumul datorat acciza achitată de el, asupra unei vânzări sau a unui import impozabil, la momentul achiziției de produse nearmonizate supuse accizelor, chiar dacă nu depusese declarația prevăzută în această privință. Prin intermediul deciziei din data de 19 ianuarie 2006, Dyrektor Izby Celnej w Białymstoku  a respins această acțiune, insistând asupra faptului că, pe de-o parte, obligația de plată a accizelor revine persoanelor care vând autovehicule în Polonia înainte de prima lor înmatriculare pe teritoriul polonez și, pe de altă parte, pentru a beneficia de respectivul drept de deducere, contribuabilul depune la biroul vamal competent o declarație privind aceste accize, calculează accizele datorate și le achită în termenul prevăzut prin reglementare. Instanţa naţională a ridicat problema compatibilităţii reglementării fiscale poloneze cu dreptul european, iar asupra chestiunilor puse în discuţie Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a statuat:
27. Instanța de trimitere solicită, în esență, să se stabilească dacă o acciză care se aplică oricărei vânzări de autovehicule înainte de prima lor înmatriculare pe teritoriul național este contrară art. 90 CE, în măsura în care vânzarea de autovehicule de ocazie deja înmatriculate pe teritoriul polonez este scutită de plata acestei accize.
28. Așadar, trebuie să se verifice dacă un astfel de regim nu conduce la o impozitare superioară a vehiculelor de ocazie importate dintr‑un alt stat membru decât Republica Polonă și, în consecință, neînmatriculate pe teritoriul polonez, față de cea a autovehiculelor de ocazie care se află deja pe piața națională și care sunt înmatriculate în Polonia.
29. Cu titlu introductiv, trebuie să se sublinieze că o acciză precum cea instituită prin reglementarea națională în cauză în acțiunea principală intră în sfera regimului general intern de impozitare a mărfurilor și trebuie, în consecință, analizată în raport cu art. 90 CE (a se vedea în acest sens Hotărârea din 18 ianuarie 2007, Brzeziński, C‑313/05, Rep., p. I‑513, punctul 24).
30. Or, trebuie să se amintească faptul că s‑a statuat de către Curte că art. 90 CE reprezintă, în cadrul Tratatului CE, o completare a dispozițiilor privind eliminarea taxelor vamale și a taxelor cu efect echivalent. Această dispoziție are drept obiectiv asigurarea liberei circulații a mărfurilor între statele membre în condiții normale de concurență, prin eliminarea oricărei forme de protecție care poate decurge din aplicarea de impozite interne discriminatorii față de produsele provenind din alte state membre (Hotărârea Brzeziński, citată anterior, punctul 27 și jurisprudența citată).
31. În materie de impozitare a autovehiculelor de ocazie din import, art. 90 CE vizează garantarea neutralității depline a impozitelor interne față de concurența dintre produsele care se află deja pe piața internă și produsele din import (Hotărârea din 20 septembrie 2007, Comisia/Grecia, C‑74/06, Rep., p. I‑7585, punctul 24 și jurisprudența citată).
32. În plus, un sistem de impozitare nu poate fi considerat compatibil cu art. 90 CE decât dacă este organizat astfel încât să excludă orice posibilitate ca produsele importate să fie supuse unor impozite mai mari decât produsele naționale și, prin urmare, să nu producă în niciun caz efecte discriminatorii (Hotărârea Brzeziński, citată anterior, punctul 40 și jurisprudența citată).
33. În acest context, trebuie să se verifice dacă acciza în cauză în acțiunea principală se aplică în același mod atât vânzării unui autovehicul de ocazie importat, cât și vânzării unui autovehicul de ocazie deja înmatriculat în Polonia, aceste două categorii de vehicule reprezentând produse similare în sensul art. 90 primul paragraf CE.
34. În cadrul acestei comparații, trebuie să se distingă între două categorii de autovehicule, și anume, pe de o parte, cele care sunt vândute de ocazie în cursul a doi ani calendaristici de la data fabricației, anul fabricației fiind considerat primul an calendaristic din această perioadă, și, pe de altă parte, cele care sunt vândute de ocazie ulterior acestei perioade de doi ani (Hotărârea Brzeziński, citată anterior, punctul 34).
35. În ceea ce privește autoturismele vândute noi sau de ocazie în respectiva perioadă de doi ani, rezultă din Decretul din 2004 că acestea sunt supuse unei accize calculate conform aceluiași nivel (a se vedea în acest sens Hotărârea Brzeziński, citată anterior, punctul 35).
36. În ceea ce privește autovehiculele de ocazie care au mai puțin de doi ani vechime, instanța națională este cea căreia îi revine sarcina să verifice, mai ales în lumina Decretului din 2004, dacă acestea suportă, în privința accizelor, o sarcină identică în virtutea faptului că valoarea reziduală a accizelor, încorporată în valoarea de piață a autovehiculelor de ocazie înmatriculate în Polonia, este egală cu valoarea accizelor care se aplică autovehiculelor de ocazie similare provenind din alt stat membru decât Republica Polonă (Hotărârea Brzeziński, citată anterior, punctul 36).
37. În schimb, în ceea ce privește accizele aplicate autovehiculelor de ocazie vândute după mai mult de doi ani de la data fabricației, nivelul accizelor este calculat după formula prevăzută la articolul 7 din Decretul din 2004. Aplicarea acestei formule conduce la creșterea respectivului nivel în funcție de vechimea autovehiculului (a se vedea în acest sens Hotărârea Brzeziński, citată anterior, punctul 37).
38. Or, instanța de trimitere este cea care trebuie să analizeze dacă o astfel de creștere a respectivului nivel privește doar autovehiculele de ocazie provenind din alte state membre decât Republica Polonă și dacă, în schimb, în cazul autovehiculelor de ocazie înmatriculate în stare nouă în Polonia, nivelul accizelor reziduale încorporat în valoarea unui astfel de autovehicul rămâne constant (Hotărârea Brzeziński, citată anterior, punctul 38).
39. Având în vedere cele de mai sus, trebuie să se răspundă la a doua întrebare că art. 90 primul paragraf CE trebuie interpretat în sensul că se opune unei accize, precum cea în cauză în acțiunea principală, în măsura în care valoarea accizei aplicate vânzării înainte de prima înmatriculare a vehiculelor de ocazie importate dintr‑un stat membru depășește valoarea reziduală a aceleiași accize încorporată în valoarea de piață a vehiculelor similare înmatriculate anterior în statul membru care instituie acciza. Este de competența instanței de trimitere să analizeze dacă reglementarea în cauză în acțiunea principală, în special aplicarea art. 7 din Decretul din 2004, produce un astfel de efect.

11. Analizând susținerile Curții, putem deduce identitatea de rațiune și continuitatea existentă în jurisprudența Curții, context în care, în prezenta afacere au fost reiterate concluzii similare celor pronunțate în cauzele Nunes Tadeu (C-345/93, hotărârea din 9 martie 1995)  şi Gomes Valente (C-393/98 hotărârea din 20 februarie 2001). Reamintim faptul că, la momentul pronunțării acestor hotărâri, Curtea a subliniat faptul că revine Statelor Membre sarcina probei, autorităţile naţionale fiind obligate ca, în fiecare caz în parte, să demonstreze că taxa aplicată unui vehicul achiziţionat dintr-un alt stat membru nu este mai mare decât cea încorporată într-un vehicul similar care este deja produs naţional. Desigur, administrarea acestei probe este extrem de facilă pentru autorităţile publice, din moment ce acestea au reuşit să îi identifice pe toţi subiecţii obligaţi la plata unor astfel de taxe, în baza legislaţiei naţionale.

12. Această jurisprudenţă constantă a Curţii a fost reiterată recent prin hotărârea din 19 decembrie 2013, pronunţată în afacerea C-437/12, X, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene ajungând din nou la concluzia potrivit căreia valoarea unei taxe de înmatriculare care se aplică unui vehicul achiziţionat dintr-un alt Stat Membru al Uniunii Europene nu trebuie să fie mai mare decât valoarea reziduală a taxei încorporate într-un vehicul simiar, care este deja produs naţional ca efect al unei înmatriculări anterioare.

13. În fapt, în faţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene a fost adusă în discuţie taxa olandeză percepută cu ocazia primei înmatriculări a unui vehicul (sintetic, BPM). Conform informaţiilor furnizate de instanţa de trimitere, această taxă a fost calculată în perioada 2006-2009 ca un procent din preţul net de catalog al vehiculului în cauză. Totuşi, cu începere de la 1 februarie 2008, preţul net de catalog nu a mai fost singurul criteriu luat în calcul la determinarea BPM, ci a inclus şi o parte care depindea de emisiile de dioxid de carbon ale vehiculului. De menţionat că în perioada 1 februarie 2008 – 31 decembrie 2009, în temeiul unor dispoziţii tranzitorii, vehiculele de ocazie importate şi înmatriculate nu au fost supuse BPM determinate pe baza emisiilor de dioxid de carbon. De la 1 februarie 2010, BPM calculată atât în funcție de prețul net de catalog, cât şi de emisiile de dioxid de carbon, se aplică înmatriculării tuturor vehiculelor, inclusiv celor a căror primă utilizare este anterioară datei de 1 februarie 2008. Reclamantul din litigiul principal, domnul X, a achitat la 11 ianuarie 2010 suma de 5.776 euro pentru a înmatricula în Olanda un autoturism anterior înmatriculat în Germania, la data de 30 mai 2006.

14. Prin hotărârea pronunţată în această cauză, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a lămurit două chestiuni:
1) În vederea aplicării art. 110 TFUE, produsele naționale similare, comparabile cu un vehicul de ocazie precum cel în discuție în litigiul principal, a cărui primă utilizare este anterioară datei de 1 februarie 2008 și care a fost importat și înmatriculat în Olanda în anul 2010, sunt vehiculele care se află pe piața olandeză și care prezintă caracteristicile cele mai apropiate de cele ale vehiculului în cauză;
2) Art. 110 TFUE trebuie interpretat în sensul că se opune unei taxe precum taxa pe autoturisme și pe motociclete în vigoare în anul 2010 dacă și în măsura în care cuantumul acestei taxe aplicate vehiculelor de ocazie importate cu ocazia înmatriculării lor în Olanda depășește valoarea reziduală cea mai mică a acesteia încorporată în valoarea vehiculelor de ocazie similare deja înmatriculate în același stat membru.

15. Explicaţiile Curţii sunt extrem de utile cu privire la ambele chestiuni lămurite, astfel:
26. Art. 110 TFUE are drept obiectiv asigurarea liberei circulații a mărfurilor între statele membre în condiții normale de concurență. El vizează eliminarea oricărei forme de protecție care poate decurge din aplicarea unor impozite interne discriminatorii față de produsele provenind din alte state membre (Hotărârea Tatu, citată anterior, punctul 34 și jurisprudența citată).
27. În acest scop, după cum s‑a indicat la punctul 21 din prezenta hotărâre, primul paragraf al acestui articol interzice fiecărui stat membru să aplice produselor celorlalte state membre impozite interne mai mari decât cele care se aplică produselor naționale similare.
28. În această privință, trebuie amintit că, potrivit unei jurisprudențe constante, un sistem de impozitare nu poate fi considerat compatibil cu art. 110 TFUE decât dacă se dovedește că este organizat astfel încât să excludă, în orice situație, posibilitatea ca produsele importate să fie supuse unor impozite mai mari decât produsele naționale și, prin urmare, să nu producă în niciun caz efecte discriminatorii (Hotărârea din 19 martie 2009, Comisia/Finlanda, C‑10/08, punctul 24 și jurisprudența citată).
29. Astfel, Curtea a statuat deja că, în materie de impozitare a autovehiculelor, această dispoziție a tratatului vizează garantarea neutralității depline a impozitelor interne față de concurența dintre produsele care se află deja pe piața internă și produsele importate (Hotărârea din 11 decembrie 1990, Comisia/Danemarca, C‑47/88, Rec., p. I‑4509, punctul 9, și Hotărârea din 29 aprilie 2004, Weigel, C‑387/01, Rec., p. I‑4981, punctul 66).
30. Curtea a precizat de asemenea că, din momentul achitării unei taxe de înmatriculare într‑un stat membru, valoarea acestei taxe se încorporează în valoarea vehiculului. Astfel, atunci când un vehicul înmatriculat în statul membru în cauză este ulterior vândut ca vehicul de ocazie în același stat membru, valoarea sa de piață include valoarea reziduală a taxei de înmatriculare și va fi egală cu un procentaj, determinat de deprecierea acestui vehicul, din valoarea sa inițială (Hotărârea Nádasdi și Németh, C‑290/05 și C‑333/05, Rec., p. I‑10115, punctul 54).
31. Prin urmare, există o încălcare a art. 110 TFUE atunci când valoarea acestei taxe aplicate unui vehicul de ocazie importat dintr‑un alt stat membru depășește valoarea reziduală a taxei respective încorporate în valoarea vehiculelor de ocazie similare deja înmatriculate pe teritoriul național (Hotărârea din 9 martie 1995, Nunes Tadeu, C‑345/93, Rec., p. I‑479, punctul 20, Hotărârea din 20 februarie 2001, Gomes Valente, C‑393/98, Rec., p. I‑1327, punctul 23, precum și Hotărârea Tulliasiamies și Siilin, citată anterior, punctul 55).
32.  Astfel, dacă cuantumul taxei de înmatriculare aplicate vehiculelor de ocazie importate depășește valoarea reziduală a acesteia încorporată în valoarea vehiculelor de ocazie similare deja înmatriculate pe piața națională, aceasta ar putea avea ca efect favorizarea vânzării vehiculelor de ocazie naționale și descurajarea în acest mod a importului de vehicule de ocazie similare.
(…)
39. În cauza principală, pare să rezulte din dosarul prezentat Curții că vehiculele de ocazie a căror primă utilizare era anterioară datei de 1 februarie 2008, dar care au fost importate și înmatriculate în Olanda în perioada cuprinsă între 1 februarie 2008 și 31 decembrie 2009 au fost supuse, datorită unei exonerări referitoare la partea din BPM care depindea de emisiile de CO2, unei BPM mai reduse decât cea la care au fost supuse vehiculele de ocazie similare care au fost importate și înmatriculate începând cu 1 ianuarie 2010.
40. În această ipoteză, ar exista pe piața națională vehicule de ocazie similare comparabile celui în discuție în cauza principală a căror valoare reziduală a BPM încorporată încă în valoarea lor este mai mică decât cuantumul acestei taxe aplicate vehiculului în discuție.
41. Dacă acest din urmă cuantum depășește valoarea reziduală cea mai mică încă încorporată în valoarea vehiculelor de ocazie similare deja înmatriculate pe teritoriul național, atunci nu s‑a dovedit că Legea BPM este concepută în așa fel încât să excludă, în orice situație, posibilitatea ca produsele importate să fie supuse unor impozite mai mari decât produsele naționale și, prin urmare, să nu producă în niciun caz efecte discriminatorii.
42. Asemenea efecte discriminatorii nu pot fi evitate decât dacă este posibil să se opteze pentru valoarea reziduală a taxei de înmatriculare cea mai mică încă încorporată în valoarea vehiculelor de ocazie similare deja înmatriculate pe teritoriul național.
43. Instanța națională are sarcina să verifice dacă cuantumul BPM aplicate unui vehicul de ocazie precum cel în discuție în litigiul principal depășește sau nu depășește valoarea reziduală cea mai mică a acestei taxe încă încorporată în valoarea vehiculelor de ocazie similare deja înmatriculate pe teritoriul național.
44. Rezultă că art. 110 TFUE se opune unei taxe precum cea prevăzută de Legea BPM dacă și în măsura în care cuantumul acestei taxe aplicate vehiculelor de ocazie importate cu ocazia înmatriculării lor în Olanda depășește valoarea reziduală cea mai mică a acesteia încorporată în valoarea vehiculelor de ocazie similare deja înmatriculate în același stat membru.

16. Raportându-ne la interpretarea oferită de Curtea de Justiție a Uniunii Europene în afacerile prezentate și pentru a prezenta aplicabilitatea acestor hotărâri în cauze similare, grefate deocamdată pe reglementarea naţională reprezentată de Legea nr. 9/2012, forma aplicabilă în perioada 1 ianuarie-14 martie 2013, apreciem necesar şi util să oferim un exemplu de acest tip:

17. Astfel, vom analiza ipoteza unui autoturism din categoria M1, fabricat în anul 2005, cu o capacitate cilindrică de 1.968 cm3, emisii CO2 – 149, înmatriculat pentru prima dată în Uniunea Europeană, mai exact în Franța, la data de 11 ianuarie 2006. La începutul anului 2013, acest autoturism a fost achiziționat din Franţa în vederea înmatriculării în România. Însă, ca o condiție prealabilă a înmatriculării în România, proprietarul a fost obligat la plata taxei pentru emisii poluante, în cuantum de 5.092 RON. Stabilirea taxei s-a făcut în temeiul Legii nr. 9/2012, în vigoare la data de 5 martie 2013 – data prelevării taxei.

18. Vom observa că autoturismul a fost înmatriculat pentru prima dată în Franţa la data de 11 ianuarie 2006. Pe cale de consecinţă, comparaţia trebuie să vizeze:
(a) taxa pentru emisii poluante achitată cu ocazia înmatriculării în România, în anul 2013, a autoturismului provenit din Franţa;
(b) valoarea reziduală a taxei de înmatriculare achitate pentru un autoturism cu aceleaşi caractieristici tehnice, înmatriculat în România la 11 ianuarie 2006.

Dacă vom efectua această comparație, în lumina jurisprudenţei din afacerile similare din Polonia şi Olanda, vom ajunge la următoarele concluzii:
(i) taxa pentru emisii poluante achitată la data de 5 martie 2013, sub imperiul Legii nr. 9/2012, este de 5.092 RON;
(ii) valoarea reziduală a taxei de înmatriculare este 0, întrucât în anul 2006 nu s-a datorat şi nu s-a achitat nicio taxă de înmatriculare.

19. Așadar, în opinia noastră, în această situaţie şi în toate situaţiile similare, oferind eficiența cuvenită dreptului european prin prisma art. 148 alin. (2) şi (4) din Constituţia României, instanțele naționale trebuie să constate și de această dată incompatibilitatea taxei pentru emisii poluante prelevate sub imperiul Legii nr. 9/2012, forma în vigoare în perioada 11 ianuarie-14 martie 2013,  cu prevederile art. 110 TFUE.

20. În acest sens, se impune ca în momentul în care o instanță națională este învestită cu soluționarea unei cauze de acest tip, să se procedeze la o analiză de ansamblu a jurisprudenţei Curții de Justiție a Uniunii Europene circumscrise art. 110 TFUE şi mai vechiului art. 90 TCE. Astfel, instanțele au sarcina și în același timp obligația de a depăși limitele impuse de hotărârile pronunțate de Curte în afacerile Ioan Tatu (C-402/09, hotărârea din 7 aprilie 2011) şi Iulian Nisipeanu (C-263/10, hotărârea din 7 iulie 2011), completând această jurisprudență cu îndrumările date de instanța de la Luxemburg în cauze precum Krawczyński (C-426/07, hotărârea din 17 iulie 2008), Nunes Tadeu (C-345/93, hotărârea din 9 martie 1995), Gomes Valente (C-393/98, hotărârea din 20 februarie 2001), toate confirmate prin hotărârea pronunțată în afacerea X (C-437/12, hotărârea din 19 decembrie 2013).

Sursa: JURIDICE.ro